“Nu lăsa o criză să se irosească”, a spus Rahm Emanuel (nu, nu Churchill a spus asta), fost primar al orașului Chicago, în urma crizei financiare din 2008. Să afirmăm că avem o criză la granița noastră cu Ucraina este o subestimare grosieră. Războiul din Ucraina este probabil cel mai semnificativ eveniment geopolitic al vieții noastre. Un război terestru amplu are loc în inima Europei iar miza, pe lângă suveranitatea și supraviețuirea Ucrainei și a poporului ucrainean, este prezervarea sau dărâmarea arhitecturii legaliste internaționale post-Al Doilea Război Mondial. Bifurcații cu riscuri și oportunități nenumărate se deschid și se închid rapid odată cu progresia războiului pentru toți actorii implicați, inclusiv pentru România. Una dintre aceste oportunități este reinventarea relației româno-poloneze, în special în cadrul reașezării centrului de greutate geopolitic al Europei spre est.

Între cele două părți există un parteneriat strategic din octombrie 2009, care reglementează direcția cooperării bilaterale, în special la nivel interguvernamental. În mod tradițional, Polonia a fost concentrată pe formatul Grupul de la Vișegrad, mizând pe identitatea central-europeană și pe o relație consolidată și eficientă cu Budapesta. Pe lângă considerentele istorice care leagă Ungaria de Polonia, există și un element comun contemporan: cruciada anti-Bruxelles pe care ambele capitale o percep, pe fondul acuzațiilor aduse de organismele europene, conform cărora ambele țări prezintă derapaje cu privire la statul de drept. Invazia ilegală și neprovocată a Ucrainei a produs o schismă în această relație din cauza poziției fățiș pro-Kremlin a lui Viktor Orban și a guvernului său. Rusia este o amenințare existențială pentru Polonia, poate mai mult decât pentru orice alt stat european, astfel încât fetișul politic al lui Orban pentru regimul Putin, persistent chiar și în fața agresiunii clare și repetate împotriva Ucrainei, a dărâmat niște piloni ai relației bilaterale în Varșovia.

Subiectul idilei Orban – Putin este unul complex, care ar trebui tratat separat, dar este clar că insistența liderului ungar de a susține Moscova în acțiunile sale, cu riscul de a-și deteriora și mai mult poziția în interiorul Uniunii Europene, în special în relație cu partenerii Vișegrad, indică o motivație puternică, mai departe de considerentele populisto-energetice, spre ambiții revizioniste a căror cheie, în viziunea năucă a lui Orban, este puterea revanșardă și revizionistă de la est, propovăitoarea de schimbări de granițe, Maica Rusie.

Revenind la Polonia, în ciuda argumentelor venite dinspre Bruxelles, care critică monopolul politic al Partidului Lege și Justiție (PiS) și reformele judiciare care ar slăbi instituția democrației, rămâne o constantă fundamentală în Varșovia, anume politica externă și de apărare orientată spre prevenirea fie a unui dipol ruso-german, fie o amenințare strict din est. Perenitatea politicii externe a Poloniei este bazată pe ideea de a preveni istoria să se repete, adică disoluția statului polonez sub presiunea marilor puteri care o înconjoară. Evident, amenințarea Berlinului nu poate fi comparată cu amenințarea Moscovei, deși politica energetică a Germaniei cu siguranță a produs îngrijorări în Varșovia. Adversarul existențial care reprezintă o amenințare acută este clar Federația Rusă. Această perenitate a politicii externe poloneze este un conector important pentru România, deoarece și pentru noi Federația Rusă reprezintă un adversar. Într-adevăr, Moscova pentru București nu reprezintă o amenințare existențială, prin prisma istoriei și a geografiei dar o reprezintă pentru Moldova, unul din marile dosare ale politicii externe românești. Dacă invazia ar fi mers mai bine pentru ruși și ar fi avansat spre Chișinău, Odesa și Transnistria, Bucureștiul ar fi fost pus în fața unei crize generaționale, cu niște întrebări grele pe masă (de ex. dacă Chișinăul se vedea asediat de trupe rusești, am fi răspuns cu trupe pe teritoriul Moldovei?).

Din fericire, nu am fost nevoiți să răspundem la acele întrebări datorită tenacității și determinării ucrainenilor de a-și apăra suveranitatea. Asta nu înseamnă că ele nu plutesc în continuare în ceața geopolitică grea a regiunii. NATO rămâne garanția cea mai credibilă pentru securitatea României, împreună cu propriile forțe armate. Războiul a arătat că trândăvia unor aliați (a se citi Germania și într-o oarecare măsură și a Franței) creează teren fertil pentru agresori. Aici intervine citatul din primul paragraf, „nu lăsa o criză să se irosească”. După izbucnirea războiului, Polonia s-a afirmat ca principalul aliat al Ucrainei și drept un pilon de securitate europeană.

Această reafirmare este susținută nu doar de vorbe, dar și de fapte. Ambițiile militare ale Poloniei sunt remarcabile, cel puțin în context european. Pe baza contractelor semnate și a declarațiilor făcute de oficialii polonezi în ultimii doi ani, Polonia poate deveni până la finele deceniului cea mai puternică armată a Europei, excluzând elementul nuclear. În această avalanșă de cheltuieli pe apărare, furnizorii preferați de Varșovia sunt americani și sud-coreeni, nu europeni. Polonia a comandat deja 250 de tancuri Abrams și 32 de avioane de generația a cincea F-35, cele mai avansate din lume. De asemenea, guvernul polonez plănuiește un efort masiv de recrutare care ar duce numărul total de soldați la 300,000.

Aceste ambiții pot avea și motivații electorale (sondajele pentru alegerile parlamentare din octombrie 2023 nu mai sunt atât de favorabile pentru PiS) iar cartea unei națiuni puternice și virile, cu o armată capabilă să protejeze națiunea într-un cartier periculos, cum este Europa de Est, poate să fie atractiv pentru o parte semnificativă a votanților polonezi. De asemenea, prin prisma alegerii furnizorilor, acest proces de înarmare este și o palmă dată Berlinului și Parisului, care conduc Uniunea Europeană în condamnările adresate corupției percepute în rândul PiS. Totuși, mai departe de jocurile jucate de PiS, intern și pe plan european, este cert că există susținere pentru înarmare atât în rândul  opoziției, cât și în rândul populației. Indiferent care va fi gradul înarmării, culoarea politică a guvernului și  furnizorii finali, Varșovia va ajunge, dacă nu prima, printre primele puteri militare ale Europei, iar asta aduce cu sine un nivel de influență în vecinătate crescut, precum și posibilitatea ca Polonia să devină furnizor de securitate, suplimentar față de cadrul comunitar și al NATO. În funcție de deznodământul războiului și a situației din Belarus și Moldova, această nouă sursă de securitate este binevenită. Atât timp cât în Germania și Franța există forțe politice active precum Adunarea Națională a lui Marine Le Pen, respectiv Alternativa pentru Germania a lui Alice Weidel, Europa de Est, cu precădere Polonia și România, trebuie să aibă și uneltele clasice ale puterii, printre care o armată puternică și modernă, care să descurajeze o Moscovă (cu sau fară Putin pe tron) revitalizată de (re)apariția unor prieteni prin cancelariile din vest.

Și din punct de vedere economic Polonia are greutate în Europa. Este a șasea țară din punct de vedere PIB (nominal, 688 miliarde USD) din UE (România este pe locul 12), peste țări precum Suedia sau Austria. Din punct de vedere al PIB-ului ajustat pentru paritatea puterii de cumpărare, Polonia este pe locul 5 (România este pe locul 7). Bineințeles, Franța și, în special, Germania, rămân motoarele economice ale UE dar tendința macroeconomică la nivel comunitar este de convergență. 7 din primele zece țări din Uniune clasificate după creșterea procentuală raportată la 2022 a PIB-ului pe cap de locuitor sunt din Europa de Est. Această regiune începe să aibă lideri naționali care se remarcă în poziții de putere la nivel european iar valul de aderări din 2004 ajunge anul viitor la o maturitate comunitară de 20 de ani. Războiul din Ucraina nu a făcut decât să accentueze acest proces de convergență, adăugand și o influență geopolitică crescută a zonei, prin prisma proximității de conflict dar și a mizelor mai mari pentru est-europeni.

România mai are un argument puternic pentru a întreține și cultiva o relație cât mai substantivă cu Varșovia, anume intersecția intereselor bilaterale descrise mai sus cu cele americane. Statele Unite rămân principalul garant al puterii militare a NATO și prima putere economică a lumii, iar relațiile Washington – Paris – Berlin nu pot fi caracterizate de o armonie completă. Este clar că cel puțin la începutul războiului din Ucraina, cele două puteri europene tindeau spre evitarea escaladării, deci implicit împăciuirea agresorului, în timp ce administrația Biden tindea să aibă o abordare mai agresivă. Per total, răspunsul Aliaților a fost unul mai unit decât s-ar fi așteptat mulți analiști dar fracturi există în relația transatlantică iar aici poate interveni poziționarea Europei de Est, în special România și Polonia, în pivotul Statelor Unite în Europa, prin care contrabalansează nevoia de autonomie strategică resimțită de Macron la Paris, precum și letargia Berlinului, care caută mereu următorul hamac în care să se relaxeze, în timp ce alții se pun zid agresiunii din Est.

Cadrul în care se poate cultiva această relație este unul larg. Pe lângă arenele comune numite NATO și UE, există Inițiativa celor Trei Mări, Formatul București 9 sau Trilaterala România – Polonia – Turcia.  Formatul București 9 este unul în mod particular bun pentru ca Bucureștiul și Varșovia să se erijeze în mod comun în principalii doi lideri geopolitici regionali, fiind un format inițiat chiar de cele două țări, ca urmare a agresiunii Rusiei în Crimea, în 2014. Din punct de vedere economic, Inițiativa celor Trei Mări este forumul de cooperare economică propice pentru proiecte semnificative de infrastructură, mai exact, coridorul feroviar Rail-2-Sea Gdansk – Constanța și Via Carpatia, care ar lega Polonia de România prin trei coridoare rutiere, în principal autostrăzi, care ar avea drept puncte terminus Calafat, Constanța, respectiv Galați.  Inițiativa celor Trei Mări este un forum important și datorită faptului că poate oferi un cadru bun pentru Statele Unite să pivoteze în Europa de Est și să susțină economic proiecte strategice și pentru Washington, cum ar fi construirea de terminale pentru procesarea gazului natural lichefiat.

Este clar că există numeroase oportunități regionale transnaționale de a conjuga eforturile Bucureștiului și ale Varșoviei spre obiective comune dar cel mai important mod de a contura o relație puternică între cele două capitale ar fi comunicarea și cooperarea bilaterală directă. În martie, premierul polonez Mateusz Morawiecki a vizitat România pentru a patra rundă de consultări interguvernamentale între cele două țări. Discursul său a fost unul puternic dar și controversat. A mizat pe ideea că România și Polonia pot înfrunta Bruxellesul împreună (“Nu putem privi Uniunea Europeană ca pe cei care trebuie să fie ascultați și care trebuie să aibă întotdeauna cele mai bune soluții transportate într-o valiză la București sau la Varșovia” a declarat acesta), deși România nu este privită drept un paria în cadrul comunitar, prin urmare nu are o motivație politică sau economică serioasă să antagonizeze Bruxellesul.

Este evident că se poate aduce o critică (constructivă, de altfel) asupra unei apropieri excesive între București și Varșovia, dacă acceptăm și luăm în considerare degradarea democrației în Polonia, datorită capturării statului de către PiS. Contrargumentul meu la această critică este unul dual: în primul rând, fundația unei relații bilaterale profunde și de lungă durată este constituită pe obiective strategice perene, care nu încep și nu se termină cu un partid sau un guvern. Indiferent cine pierde și cine câștigă în alegerile din Polonia la finele acestui an, pericolul existențial și multidimensional al Rusiei și al destabilizării regiunii va continua mult în viitor; în al doilea rând, relația este departe de a fi una puternic închegată, care să atragă una din cele două țări într-o direcție greșită, în măsura în una din capitale derapează democratic sau din alt punct de vedere. Acest lucru este demonstrat și de răcirea considerabilă a relației ungaro-poloneză, ca urmare a rusofiliei din rândul Fidesz.

Revenind la vorbele înțelepte ale lui Rahm Emanuel, de la începutul acestui articol, România este tangentă la ochiul furtunii geopolitice numite invazia neprovocată a Ucrainei de către Rusia. Este un război în toate regula, ceea ce înseamnă că odată cu riscuri enorme, apar și oportunități generaționale. Una din aceste oportunități este mutarea centrului de greutate geopolitic în Europa de Est, unde România și Polonia, păstrând proporțiile, pot să replice cooperarea franco-germană din Vest. În primul rând, România trebuie să fie ambițioasă în programul său de reînarmare și să se coordoneze cu Polonia (și Statele Unite) în ceea ce privește achizițiile. În al doilea rând, ca întotdeauna, legăturile economice întreținute și dublate de investiții comune în infrastructură au tendința să fie mai trainice decât diverse guvernării mai mult sau mai puțin vremelnice. Deși comerțul bilateral este în creștere, România reprezintă pentru Polonia doar a 15-a țară destinație a exporturilor (7,2 miliarde dolari în 2022), în timp ce Polonia reprezintă a 6-a țară destinație a exporturilor (3,69 miliarde dolari în 2022) pentru România. Direcția este una bună dar este nevoie de un ritm accelerat și de investiții de infrastructură serioase astfel încât să existe o motivație pentru întrepinderi naționale din ambele state să își extindă afacerile și schimburile comerciale.