Contextul declarării independenței de stat a României, în parlament, la 9 mai 1877,  este redat de existența luptei pentru putere a fostelor imperii europene, Țarist, Otoman, Austro-Ungar, Prusac și altele. Într-o vreme în care relațiile dintre actorii politici erau la fel de complexe ca cele de astăzi, deși nu se desfășurau cu o viteză la fel de rapidă, România abia îl primise ca și conducător pe regele Carol I și era încă sub suzeranitatea Porții Otomane.

Stăpânirea otomană dura de câteva secole bune în spațiul sud-estic european, dar o altă putere tindea să acapareze Orientul, Imperiul Țarist. În plus, între anii 1875 și 1876 deja izbucniseră revolte împotriva otomanilor în Bosnia, Macedonia, Bulgaria, Serbia și Muntenegru, dar care au fost înăbușite. Profitând de moment, Imperiul Țarist a susținut mișcările de revoltă propagandistic și cu facor uman, intrând apoi în conflict direct cu Imperiul Otoman. Inițial, România și-a declarat neutralitatea privind conflictele balcano-turce dar a permis trecerea pe teritoriul său a voluntarilor care mergeau să lupte împotriva otomanilor din Serbia, fapt de altfel contestat și de marile puteri vestice. Unii oameni politici români, inclusiv Ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu, au încercat să justifice ajutorul României pentru revoluționarii contra otomanilor.

În cartea Bucureștiul și Războiul Independenței 1877- 1878, se menționează că situația regională a determinat factorii politici ai României să își regândească poziția. Imperiul Otoman nu dorea nicio schimbare în raporturile cu statele vasale, Imperiul Țarist avea în vedere să ocupe Bulgaria, Imperiul Austro-Ungar dorea să stăpânească Bosnia, iar flota anglo-franceză își făcuse apariția în strâmtoarea Dardanele. În vara anului 1876 s-a format un nou guvern liberal radical, care a trimis delegații în Imperiul Țarist pentru a negocia situația internațională a României. Astfel, mai târziu, a fost încheiată o convenție militară la Livadia, ce asigura trecerea trupelor ruse pe teritoriul românesc, dupa ce se refuzaseră o serie de privilegii pe care Poarta putea să le facă României, dar care conțineau și o referire la prezența trupelor otomane în teritoriu, în caz de atac. De asemenea, la conferința celor șase puteri, reprezentanții României nu au reușit să obțină o garanție privind respectarea integrității teritoriului și a neutralității în caz de război. Punctul de cotitură care a aprins și mai mult spiritele în România împotriva otomanilor a fost noua constituție a acestora, adoptată în iarna anului 1876, prin care noul statut era doar de provincie privilegiată turcă.

În primăvara anului 1877, în România aveau loc pregătiri privind trecerea armatelor ruse pe teritoriul țării noastre, în timp ce otomanii încercau să convingă marile puteri să ne impună să menținem neutralitatea, iar Imperiul Țarist decreta în aprilie mobilizare generală. În acest timp, se pusese în discuție și posibilitatea, dar mai ales necesitatea participării directe la război a României, în vederea obținerii independenței. Aceasta avea loc pe fondul unei înțelegeri secrete între Imperiul Țarist și Imperiul Austro-Ungar la Budapesta și a faptului că nici marile puteri vestice, vorbind aici de francezi, englezi sau germani, nu doreau să ofere României garanția de neutralitate.

Înțelegerea României cu Imperiul Țarist a fost privită cu rezervă și ostilitate de marile puteri, iar Poarta Otomană a acuzat de încălcarea acordului de la Paris. Kogălniceanu a justificat decizia prin acordul tacit al celorlalte puteri față de desfășurarea evenimentelor. În această ordine de idei, otomanii au atacat la sudul Dunării, în special în zona Calafat. Sub necesitatea apărării, în aprilie 1877, s-a decretat mobilizarea armatei române.

Ideea de independență prin participarea României la război a început să prindă avânt în acea perioadă, inclusiv în rândul parlamentarilor români, dar și a legațiilor străine, unele conștiente de intențiile românilor. La începutul lunii mai, chiar marele duce Nicolae al Imperiului Țarist realizează o vizită în România pentru a inspecta situația trupelor ruse din cartierul general instalat la Ploiești. În data de 9/21 mai 1877, Corpurile Legiuitoare române votează cu 79 de voturi pentru și două abțineri, declararea independenței de stat a României. Așa cum se exprimase un diplomat francez atașat la Legația de la București, România pusese din nou Europa în fața faptului împlinit, ceea ce îi reușise întotdeauna.

A urmat un război alături de ruși care a ținut până în februarie 1878, încheiat cu un armistițiu și predarea Vidinului armatei române. La negocierile de pace, Imperiul Țarist a pretins cele trei județe din sudul Basarabiei, în schimbul Dobrogei cucerite de la turci. Înțelegerea de la San Stefano, la care delegația română nu a fost reprezentată, a conchis independența României.

Nicolae Iorga nota într-o lucrare privitoare la războiul de independență că la congresul de la San Stefano, Austro-Ungaria era deja răsplătită cu Bosnia și Herțegovina, Franța nu ne îmbia, Anglia nu cheltuia pentru noi nicio vorbă, Italia ne părăsi și ea, iar Bismarck ne trata ca pe niște cerșetori inoportuni. Părăsirăm Rușilor Basarabia fără a o ceda. Iar Dobrogea o ocupăm, cu voia Puterilor, ca o pradă de războiu.

Cel mai arhicunoscut dicton privitor la istorie se referă la faptul că ea se repetă constant, dar nu prin evenimente și locuri de desfășurare ci din cauza naturii umane. Războiul de independență de la 1877-1878 ne oferă o lecție importantă chiar pentru viitorul României și anume că oameni politici capabili și care înțeleg adevăratul interes național, dar și o opinie publică angajată în problemele statale pot să împingă o țară spre a realiza foarte multe, mai ales când contextul internațional este favorabil. În schimb, la data de 9 mai anul curent, avem o clasă politică incapabilă și care ascunde istoria sub preș pentru interese străine și o opinie publică care nu se mai preocupă de binele comun, fapt pentru care 9 mai nu a fost sărbătorită așa cum se cuvine pentru cei care ne-au lăsat România ca teritoriu și fapte istorice cum este ea astăzi. 9 mai nu este ziua Europei sau ziua Victoriei, pentru români ea este ziua declarării independenței de stat!

Surse bibliografice:

Petre Panaitescu, Istoria Românilor;

Beatrice Marinescu, Aurel Duțu, Șerban Rădulescu-Zoner, Bucureștiul și Epopeea Independenței (1877 – 1878);

Nicolae Iorga, Războiul de Independență 1877-8.

DISTRIBUIȚI

1 COMENTARIU

  1. Bravo pentru acest frumos articol despre contextul istoric al declararii independentei de stat a Romaniei! Este evident ca s-a facut o intelegere intre marile puteri pentru a oferi Romaniei aceasta libertate si drepturi egale. Acest istoric moment al poporului roman trebuie sa fie cinstit si respectat! Va multumesc pentru aceasta harnicie de a ne reaminti momentul istoric al independentei!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.