Securitatea Ucrainei în relațiile dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă

0
318
bath.ac.uk

Securitatea Ucrainei este importantă pentru relațiile dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă, deoarece este o zonă-tampon între acestea și, din 2014, integritatea sa teritorială a fost dezbătută constant. Așadar, în ultimii 8 ani, securitatea Ucrainei a reprezentat unul dintre principalii factori în evoluția relațiilor dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă. Analiza care urmează își propune să evidențieze rolul Ucrainei în această relație chiar înainte de 2014. Prima parte a analizei prezintă diferitele abordări ale politicii externe ale Federației Ruse și ale Uniunii Europene. A doua parte explică evenimentele care au condus la anexarea Crimeei în 2014, la războiul din Donbass și la modul în care a evoluat relația dintre cele două părți de-a lungul timpului. Lucrarea se încheie cu câteva recomandări propuse în trecut de mai mulți experți în afaceri internaționale, care ar trebui reconsiderate. În plus, prezintă câteva observații cu privire la viitorul securității Ucrainei și relațiile dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă.

Politica externă a Federației Ruse și a Uniunii Europene

De la înființarea sa în 1991, Federația Rusă a susținut statutul său de mare putere, urmărindu-și interesul național și având o gândire cu sumă zero – câștigul cuiva este pierderea celuilalt. Totuși, acestea nu sunt caracteristici noi in comportamentul rusesc. Ele aparțin paradigmelor realiste și neorealiste, care au influențat practicile rusești încă din timpul Imperiului Rus. Trebuie menționat că a urma logica neorealistă nu înseamnă că statul nu este unul democratic. În prima jumătate a anilor 1990, Rusia a încercat să-și configureze sistemul conform principiilor democratice și a cooperat mai mult cu Occidentul. Ziua de 22 august 1991 a fost foarte importantă pentru populația rusă care s-a adunat pe străzi pentru a sărbători eșuarea loviturii de stat comuniste și viitoarea administrație condusă de președintele Boris Elțîn. Ei credeau că este începutul procesului de democratizare despre care vorbea Mihail Gorbaciov încă din 1985.

Într-adevăr, mulți politicieni comuniști au fost închiși, partidul lor s-a destrămat și noi figuri s-au alăturat arenei politice care promova libertatea politică.[1] Ministrul de externe Andrei Kozyrev a fost unul dintre cei mai importanți oameni care au contribuit la procesul de democratizare și au promovat valorile democratice rusești dincolo de graniță. El a susținut ferm cooperarea cu Occidentul, argumentând că „interesele naționale ale Rusiei provin din aspirațiile ei liberal-democratice.”[2] Prin urmare, în timpul mandatului său, Federația Rusă a avut tendința de a urma paradigma liberală. Totuși, această perioadă nu a durat prea mult pentru că un nou ministru de externe, Evgheni Primakov, a schimbat politica externă a Rusiei începând cu 1996. Nici pe vremea ministrului de externe Kozyrev politica externă nu a fost în totalitate liberală. Federația Rusă își urmărea interesul național în cadrul Comunității Statelor Independente, își promova puternic statutul de mare putere și era concentrată pe rolul armatei: „flota continuă să fie o forță strategică majoră a prezenței globale rusești.” [3] Diferența majoră dintre cei doi miniștri de externe a fost că primul a pledat pentru cooperarea cu Occidentul, în special cu Statele Unite ale Americii, pentru a salva economia, în timp ce următorul s-a orientat către o cooperare cu Eurasia și a privit Occidentul drept un dușman. Prin urmare, din 1996 politica externă a Rusiei a revenit la principiile sale anterioare destrămării Uniunii Sovietice și a împins Federația Rusă într-o nouă competiție cu Occidentul.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană a urmat întotdeauna abordarea liberală. La mijlocul secolului al XX-lea, Europa era extrem de afectată de cele două Războaie Mondiale. Din această cauză, statele europene au trebuit să colaboreze pentru a redresa situația. Având în vedere că totul a început în 1948, când a fost numită „Organizația pentru Cooperare Economică Europeană”, principalele sale obiective s-au concentrat pe interdependența economică între statele europene, scăderea tarifelor și eliminarea barierelor comerciale. Cu toate acestea, statele erau preocupate și de securitatea lor. Competiția dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică și noua tendință către energia nucleară a reprezentat o mare amenințare. Astfel, statele europene au convenit să creeze un organism care să le unească, să le coordoneze și să le ajute în combaterea eventualelor amenințări viitoare. Consiliul Europei, înființat în 1949, a urmărit „o mai mare unitate între membrii săi…prin discutarea problemelor de interes comun și prin acorduri și acțiuni comune” în diverse domenii, inclusiv economie, securitate și cultură. [4] Interesul statelor pentru apărare și politică a dus la crearea a două comunități în anii 1950: Comunitatea Europeană pentru Apărare și Comunitatea Politică Europeană. Cu toate acestea, existența lor nu a fost de lungă durată, iar eșecul lor a dus la crearea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice. Împreună cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, cele trei entități și-au propus extinderea cooperării politice, a unei piețe comune și a uniunii vamale între membrii lor. [5] De facto, ele au fost unite într-o singură comunitate în 1965, conform Tratatului de la Bruxelles. Pentru a crește eficiența conducerii europene, au fost create un singur Consiliu, Comisie, buget administrativ și administrație pentru toate cele trei comunități. [6] Cu toate acestea, cele mai importante schimbări administrative au avut loc în 1992, când Tratatul de la Maastricht a stabilit cei trei piloni ai Uniunii Europene: integrarea economică, politica externă și de securitate comună și politica interioară comună și de justiție. [7] În consecință, Uniunea Europeană a urmat încă de la început principiile de bază ale liberalismului și neoliberalismului: cooperarea, importanța instituțiilor și promovarea păcii. Mai mult, din anii ‘90 Uniunea Europeană a integrat peste 10 membri noi și a ratificat în jur de 4 tratate importante, care au subliniat principiile cooperării și unității și au întărit puterile instituțiilor europene. De exemplu, criteriile de la Copenhaga, stabilite în 1993, au subliniat necesitatea acordurilor comune privind obligațiile politice și economice și „stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectul și protecția minorităților” din țările candidate. [8] Prin urmare, regulile și normele nou stabilite arată că abordarea Uniunii Europene se încadrează în paradigma instituționalismului neoliberal. Interesul reciproc și „variațiile în gradul de instituționalizare” sunt principiile cheie ale acestei paradigme și pot fi observate clar în ultimele evoluții ale Uniunii Europene, inclusiv în criteriile de la Copenhaga. [9]

Relațiile dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană din 1991

Luând în considerare aceste două abordări opuse, interacțiunile dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă au devenit problematice. Ambele au încercat să susțină colaborarea pentru a-și spori beneficiile economice. Cu toate acestea, încălcările statului de drept și ale drepturilor omului de către Rusia și abordarea bazată pe valori a Uniunii Europene, au influențat negativ relația bilaterală. [10] Din acest motiv, cooperarea lor poate fi împărțită în trei faze. Prima se numește faza formativă, care s-a desfășurat în perioada 1991-1994 și a fost caracterizată de numeroase planuri și acorduri care stabileau viitoarea lor cooperare. A doua fază, „timpul necazurilor,” a durat până în 2000 și a inclus mai multe provocări pentru relația lor bilaterală, precum războiul din Kosovo și cele două războaie din Cecenia. A treia a avut loc la începutul președinției lui Vladimir Putin și a durat până în 2014. În această perioadă s-a putut remarca un început optimist pentru relațiile lor, dar un final problematic marcat de un conflict imens în Ucraina, care a tensionat semnificativ relațiile. [11] De la sfârșitul celei de-a treia etape, relațiile  au rămas instabile și tind să devină și mai instabile din cauza intereselor opuse ale celor două părți. Pentru a analiza situația în mod detaliat, următoarea parte a acestei lucrări va evidenția pe scurt cele mai importante evenimente petrecute în aceste etape, de când Uniunea Europeană și Federația Rusă au stabilit relații diplomatice.

În timpul președinției lui Boris Elțîn, Uniunea Europeană a sprijinit procesul de reformă rusesc, a stabilit întâlniri regulate cu președintele rus și a ajutat Rusia în procesul de privatizare. [12] În 1994, ambele părți au semnat Acordul de Parteneriat și Cooperare care a reprezentat baza legală pentru relația lor și pentru o zonă de liber schimb, precum și pentru consolidarea democrațiilor și economiilor lor. [13] Cu toate acestea, de la începutul secolului al XXI-lea, prioritățile ambelor părți au început să se schimbe, iar acordul nu a mai fost respectat.

Pentru o perioadă îndelungată, Federația Rusă nu a fost percepută nici ca o amenințare, nici ca o mare putere din cauza economiei sale slabe. Cu toate acestea, de când președintele Vladimir Putin a venit la putere în 2000, politica internă a Rusiei s-a concentrat pe redresarea economică bazată pe comercializarea energiei, pe investițiile în domeniul militar și, nu în ultimul rând, și-a creat o rețea de politicieni apropiați. Strategia a fost de a influența pe cât posibil, marile companii de stat și domeniile de securitate, militar și industrial având ca scop întărirea puterii interne și avansarea ei în politica externă. [14]

Una dintre primele situații majore în care Federația Rusă a reînceput să-și afirme puterea pe plan extern a fost Revoluția Portocalie din 2004 din Ucraina. Ținând cont de faptul că Uniunea Europeană a fost implicată, acesta a fost printre primele evenimente care au demonstrat rolul securității Ucrainei în relațiile dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă. Cei doi candidați la alegerile prezidențiale, Viktor Iușcenko și Viktor Ianukovici, au fost susținuți de părți opuse, conform idealurilor lor: primul era pro-european, în timp ce al doilea era pro-rus. Până în 2004, Uniunea Europeană nu a avut niciun interes să influențeze politica internă a Ucrainei. Cu toate acestea, extinderea sa masivă din 2004 a facilitat un acces mai ușor la politica ucraineană. În acest sens, Polonia și Lituania au ajutat conducerea europeană cu contacte locale influente în politică. Facțiunile pro-occidentale ucrainene au fost, de asemenea, mulțumite de extinderea la Est, întrucât aspirau la o viitoare aderare la Uniunea Europeană. Prin urmare, Uniunea Europeană era interesată să aibă o conducere pro-europeană în imediata sa vecinătate, precum și de a lupta pentru răspândirea valorilor europene. Din perspectiva rusească, intervenția Uniunii Europene în alegerile din Ucraina a fost percepută ca o amenințare. Având în vedere că până în acel moment majoritatea statelor post-sovietice se aflau încă în sfera de influență rusească și Moscova și Kievul aveau relații strânse, amestecul Uniunii Europene nu a fost deloc binevenit. [15]

Prin urmare, intervenția Uniunii Europene în revoluția ucraineana din 2004 a reprezentat punctul de plecare pentru deteriorarea relațiilor dintre Federația Rusă și Uniunea Europeană. A fost urmată de implicarea Uniunii Europene în revoluția din Kârgâzstan, o altă țară post-sovietică despre care Rusia credea că se află sub sfera sa de influență. [16] Pe de altă parte, Federația Rusă a influențat și politica internă a altor țări, precum Georgia. Invazia Georgiei din 2008 a fost momentul care a schimbat percepția mai multor state despre Rusia. Evoluția sa rapidă din 1991 și folosirea idealurilor neorealiste bazate pe expansionism, atitudinea agresivă și neîncrederea în alte state într-o lume bazată pe neoliberalism, au luat prin surprindere lumea Occidentală. [17]

Imediat după războiul din Georgia, Uniunea Europeană a lansat Parteneriatul Estic, o politică care a consolidat cooperarea și a avansat normele și valorile Uniunii Europene în mai multe state Est-Europene post-Sovietice, inclusiv Ucraina. Această acțiune a fost din nou percepută ca o amenințare de către Federația Rusă, care a susținut că această zonă este „o sferă a intereselor privilegiate ale Rusiei.” [18] Mai mult, a acuzat Uniunea Europeană că intervine și influențează vecinătatea lor comună. Din acest motiv, Federația Rusă a luat măsuri drastice pentru a nu lăsa Ucraina să se îndepărteze de Rusia și să se asigure că nu va fi un aliat al Occidentului în viitor. [19] Tensiunile s-au intensificat în 2013, când atât Uniunea Europeană, cât și Federația Rusă au făcut presiuni asupra Ucrainei să accepte seturile lor de reguli privind politicile comerciale. După refuzul Ucrainei de a semna acordul de asociere cu Uniunea Europeană, au început proteste în mai multe orașe din Ucraina care au determinat demisia președintelui ucrainean Ianukovici. Profitând de situația din Ucraina și îngrijorându-se de următoarea mișcare a Uniunii Europene, Federația Rusă a invadat Crimeea și a început un război în regiunea Donbass pentru a-și asigura sfera de influență. [20]

Din secolul al XVII-lea, Ucraina a fost influențată de politica rusă datorită deciziei lui Bohdan Khmelnitsky de a se supune țarului rus în schimbul sprijinului în lupta împotriva Poloniei. De atunci, Ucraina a fost împărțită cultural și politic în două părți: Est și Vest. Prima avea o populație numeroasă de vorbitori de limbă rusă și ruși Ortodocși, în timp ce a doua avea o populație naționalistă și vorbitoare de ucraineană. Această diviziune puternică a fost văzută clar la alegerile prezidențiale din 1994, când candidatul pro-rus, Leonid Kucima, a câștigat majoritatea voturilor în partea de Est a Ucrainei, în timp ce candidatul naționalist, Leonid Kravchuk, a câștigat în regiunile vestice. [21] Potrivit expertului american în politică externă, Ian Brzezinski, aceste alegeri au dovedit separarea dintre ucrainenii de Est și de Vest: „Nu este vorba atât de polarizare etnică, cât de culturi diferite.” [22]

Crimeea a fost un teritoriu rusesc până în 1954 când liderul rus, Nikita Hrușciov, l-a dat Ucrainei în conformitate cu decizia lui Hmelnițki din secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, tranziția conducerii nu a schimbat numărul rușilor din Crimeea. [23] Din acest motiv, Federația Rusă a revendicat teritoriul în 2014 și a început să aibă dispute asupra altor regiuni ucrainene cu mulți vorbitori de limbă rusă. Problema este că Uniunea Europeană și Federația Rusă au interese conflictuale în Ucraina, dar acestea nu sunt verbalizate. Ei se referă la Ucraina ca fiind parte a „vecinătății împărțite” și, respectiv, a „vecinătății comune”.

Viitorul securității Ucrainei și relațiile dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă

Chiar dacă au aceste dispute, nici Uniunea Europeană, nici Federația Rusă nu au susținut vreodată că s-au oprit din a coopera. De exemplu, după crearea Uniunii Vamale Eurasiatice și a Spațiului Economic Comun, președintele Putin a susținut că eficiența înființării acestora vine din istoria Uniunii Europene: „ne-am putut baza pe experiența Uniunii Europene și a altor asociații regionale. Le vedem punctele forte și punctele slabe.” [24] Cu toate acestea, pentru a reduce tensiunile actuale asupra Ucrainei și a altor țări din Est, atât Uniunea Europeană, cât și Federația Rusă ar trebui să-și reconsidere abordarea. O soluție propusă de Uniunea Europeană este să analizeze mai în profunzime situațiile particulare din fiecare stat partener și să ofere soluții originale. În acest fel, statul în cauză este principalul îngrijitor al situației, nu terții. De exemplu, situația actuală din Donbass este mai degrabă despre interesele militare și economice ale Rusiei și ale Vestului, decât despre dificultățile interne ale Ucrainei. O altă recomandare ar fi o analiză a sistemului politic, economic și militar al țării prin care să se decidă care dintre părți ar putea îndeplini nevoile țării. Unele țări s-ar identifica mai mult cu Uniunea Economică Eurasiatică, în timp ce altele cu Acordul de liber schimb aprofundat și cuprinzător. [25] Prin urmare, fiecare țară ar trebui să poată alege partea pe care o consideră mai potrivită, fără a crea o dispută între Europa și Rusia. Din perspectiva Rusiei, problema constă în „stereotipurile de confruntare învechite din timpul Războiului Rece.” Statul susține că sancțiunile impuse de Uniunea Europeană au afectat atât relațiile bilaterale, cât și criza din Ucraina. Un factor cheie care ar rezolva problema ar fi mai multă deschidere către dialog din partea europeană și analiza punctelor slabe ale inițiativei Parteneriatului Estic. Mai mult, Federația Rusă subliniază că parteneriatul său cu Uniunea Europeană nu a atins încă principiile „egalității, indivizibilității securității și respectului reciproc pentru interesele celuilalt.” [26]

Așadar, se poate ajunge la o eventuală îmbunătățire a relațiilor dintre cele două părți doar printr-un dialog deschis și corect, în care ambele să abordeze preocupările și interesele lor. Restabilirea unui acord de parteneriat oficial, o propunere avansată deja de mai bine de 10 ani, ar clarifica provocările actuale cu care se confruntă ambele părți și le-ar actualiza capacitățile și preocupările în cadrul actual. În plus, un acord actualizat nu numai că ar îmbunătăți securitatea Ucrainei, ci ar spori și procesul de dezvoltare al partenerilor lor estici.


[1] Vladimir Gelʹman, Authoritarian Russia: Analyzing Post-Soviet Regime Changes (Pittsburgh, PA: University of Pittsburgh Press, 2015), 1.

[2] Allen C. Lynch,”The Realism of Russia’s Foreign Policy,” Europe-Asia Studies 53, nr. 1 (2001): 9. doi:10.1080/09668130124714

[3] Ibid, 10. 

[4] John McCormick, European Union Politics (Palgrave Macmillan, 2015), 68-69.

[5] Ibid, 78-81.

[6] Treaty Establishing a Single Council and a Single Commission of the European Communities and Annexed Documents. Semnat la Bruxelles, 8 Aprilie 1965. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A11965F%2FTXT

[7] Treaty on European Union. Semnat la Maastricht, 7 Februarie 1992. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A11992M%2FTXT

[8] Consiliul European de la Copenhaga, Iunie 1993, 13. https://www.consilium.europa.eu/media/21225/72921.pdf  

[9]  Robert O. Keohane, International Institutions and State Power (1989), 2-3.

[10] Elena Korosteleva, “EU-Russia relations in the context of the eastern neighbourhood,” Institute of Public Affairs, Bertelsmann Stiftung (Mai 2015): 2.

[11] Hiski Haukkala, “From Cooperative to Contested Europe? The Conflict in Ukraine as a Culmination of a Long-Term Crisis in EU–Russia Relations,” Journal of Contemporary European Studies 23, nr. 1 (2015): 26.

[12] Consiliul European de la Copenhaga, Iunie 1993, 18. https://www.consilium.europa.eu/media/21225/72921.pdf

[13] Acordul de Parteneriat și Cooperare. Semnat la Corfu. 24 Iunie 1994. Articolul 1. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A21997A1128%2801%29

[14] Jeffrey Mankoff, Russian Foreign Policy (Rowman & Littlefield Publishers, 2009), 1-4.

[15] Anna-Sophie Maass, EU-Russia Relations 1999-2015, (Routledge, 2017), 84-85.

[16] Ibid, 85.

[17] Jeffrey Mankoff, Russian Foreign Policy (Rowman & Littlefield Publishers, 2009), 1-4.

[18] Elena Korosteleva, “EU-Russia relations in the context of the eastern neighbourhood,” Institute of Public Affairs, Bertelsmann Stiftung (May 2015): 4.

[19] Ibid, 5.

[20] Ibid, 6-8.

[21] Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizațiilor și Refacerea Ordinii Mondiale, trans. Liana Stan (Bucharest: Litera, 2019), 301-302.

[22] Ian Brzezinski, “Ukrainian leader’s defeat worries Kiev bureaucrats,” New York Times, Iulie 13, 1994, A8. https://www.nytimes.com/1994/07/13/world/ukrainian-leader-s-defeat-worries-kiev-bureaucrats.html

[23] Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizațiilor și Refacerea Ordinii Mondiale, trans. Liana Stan (Bucharest: Litera, 2019), 301.

[24] Elena Korosteleva, “EU-Russia relations in the context of the eastern neighbourhood,” Institute of Public Affairs, Bertelsmann Stiftung (May 2015): 4.

[25] Ibid, 10.

[26] Permanent Mission of the Russian Federation to the European Union, “Brief overview of relations”. https://russiaeu.ru/en/brief-overview-relations

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.