Regatul Unit la un an după Brexit – o analiză intermediară

0
477
Sursa: Getty Images

Brexit este o decizie politică având consecințe foarte complexe și de lungă durată. Cele mai multe aspecte sunt deocamdată dificil de sesizat de către actorii din sfera publică. Tangibile sunt însă efectele economice, care la rândul lor generează noi diviziuni sociale. Problema imigranților în Regatul Unit rămâne pe agenda publică și poate produce răsturnări de forțe în spectrul politic.

Este încă mult prea devreme pentru o analiză exhaustivă a ceea ce înseamnă Brexit pentru Regatul Unit și UE, dar putem avea o imagine generală după un an de la intrarea în vigoare a Acordului semnat de cele două părți. Precizăm, pentru corecta informare, că „statutul de membru al Regatului Unit în Uniunea Europeană a luat sfârșit la ora 23:00 pe 31 ianuarie 2020, după ratificarea de către Regatul Unit și UE a Acordului de retragere. În conformitate cu termenii Acordului de retragere, Marea Britanie a intrat într-o perioadă de tranziție, care s-a încheiat la 23:00 la 31 decembrie 2020. În această perioadă, legislația UE a continuat să se aplice în Regatul Unit în același mod în care se aplica înainte de ieșirea din Uniunea Europeană” (Bank of England 2022).

Înainte de toate, Brexit este un act încărcat de simbolistică politică, devenită „motorul” dezbaterilor din societatea civilă britanică. Cei mai mulți își asumă deschis caracterul „revoluționar” al acestui gest politic aparent neașteptat pentru Marea Britanie și Uniunea Europeană, dar încă nu suntem în măsură să apreciem dacă este o mutare oportună sau dimpotrivă. Într-o conferință susținută la Universitatea din Glasgow în octombrie 2017, Sir Ivan Rogers oferă un portret al Brexit-ului utilizând instrumentele simbolisticii politice, apreciind că acesta poate fi considerat „atât un moment revoluționar, cât și produsul unei mișcări revoluționare, care este – și nu spun acest lucru pentru a crea divergențe, ci ca evaluare a realității politice – extrem de utopică în conceperea sa, precum și având aspirații radicale, unele vădit contradictorii, de a realiza o schimbare fundamentală a regimului politic, social și economic” (Rogers 2017).

Sir Rogers explică apoi impactul asupra politicii britanice, ajunsă la o divizare extremă între cele două mari partide: „Bătălia pe care o vedem chiar în acest moment în politica Regatului Unit – în special, dar nu exclusiv, la dreapta – este între cei care spun că trebuie să fim fideli scopului eliberator real al Revoluției și că ieșirea din UE trebuie să fie un preludiu pentru un model social și economic foarte diferit de cel la care ei cred că aderarea la UE ne-a condamnat; și cei care susțin, în principal din motive economice, că destinația post-exit trebuie să asigure o convergență profundă, continuă cu normele legislative și de reglementare ale UE, dacă nu vrem să fim afectați, după ieșire, de o diminuare radicală a fluxurilor noastre comerciale și de investiții, influențând în mod disproporționat industriile noastre cele mai competitive” (Rogers 2017). În opinia mea, judecând afirmația, se poate spune că Brexit este un moment de cotitură care va restructura politica și societatea în Regat, în sensul că o anumită doză de naționalism va fi în continuare prezentă, dar în același timp economicul va avea un cuvânt greu de spus, favorizând conviețuirea, contopirea culturală și lingvistică.

Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană este un proces mult mai îndelungat și mai complex decât anticipau cei care au inițiat acest demers, în special Nigel Farrage și formațiunea politică pe care o gestionează – Partidul Brexit (fost UKIP). Prezentată publicului votant ca o opțiune firească și simplă, s-a dovedit ulterior că Brexit „nu este deloc un capitol încheiat” (Farrands 2021). Pe cât de simplu a fost actul votului, pe atât de dificilă a fost punerea în aplicare a opțiunii „leave”, un gest politic fără precedent în Europa. Este nevoie de o perioadă îndelungată pentru cuantificarea cât mai exactă a consecințelor politice, economice și sociale. De-a lungul celor 5 ani de la votul pro-Brexit din 2016, acest demers a fost o „piatră de încercare” pentru elita politică britanică, provocând demisia unui premier conservator (Theresa May) și numeroase divergențe în Parlament.

La momentul aderării Marii Britanii la Uniunea Europeană, organizația supranațională depășise deja atributul de „piață unică” și „după Tratatul de fuziune semnat în 1967 (care reunea organismele, competențele și obiectivele primelor trei tratate) și Summitul de la Haga din 1969, UE devenise deja o instituție politică mult mai bine conturată” (Farrands 2021). Cu toate acestea, tradiționala politică de neimplicare în afacerile continentale a făcut ca Regatul Unit să nu parcurgă niciodată toate etapele de integrare europeană, cu toate că avea resursele necesare și îndeplinea toate criteriile. Păstrarea lirei sterline ca monedă națională este doar un exemplu, dar pe de altă parte, valoarea de piață mare a justificat alegerea. Urmarea acestei linii politico-economice de prudență față de Uniune a alimentat euroscepticismul, favorizând la rândul său mișcarea pentru părăsirea Uniunii.

În plan politic, Brexit a influențat masiv antagonismele dintre laburiști și conservatori. „Brexit a marcat un triumf politic uriaș pentru conservatori și tabăra care și-a dorit ca Marea Britanie să părăsească UE, și a provocat o schimbare majoră a axelor dominante de pe scena politică din Marea Britanie”. Guvernul Johnson a adoptat o strategie de indiferență față de criticile venite din exterior, transparența în comunicare și în procesul decizional a scăzut, tendințele fiind confirmate de rezultatele alegerilor locale din mai 2021. O altă confirmare a respectivelor tendințe provine din faptul că „Guvernul refuză acum să facă publică vreo estimare oficială privind efectele Brexitului asupra economiei britanice, susținând în schimb că acestea nu există” (Farrands 2021).

Brexit a alimentat mișcările secesioniste din Irlanda de Nord, Scoția și Țara Galilor, însă aceste evoluții „centrifuge” sunt contracarate eficient de coeziunea Regatului Unit ca stat federal. Există un curent de opinie publică susținând că destrămarea uniunii cu Scoția este prețul plătit pentru părăsirea UE, dar tradiția politică a uniunii cu cele trei state este mai puternică decât cultura pro-independență. Cu privire la Irlanda de Nord, Brexit se profilează ca o amenințare serioasă pentru „Acorrdul din Vinerea Mare” (GFA), dar istoria demonstrează însă că nici elitele nord-irlandeze nu au procedat tocmai oportun și corect în relația cu societatea și cu elita engleză, menținând „obscurantismul catolic” și diviziunile interne. Schimbarea a venit odată cu mișcarea pentru drepturile civile din anii 1960 începută în SUA, preluată și de societatea irlandeză. „În consecință, GFA nu a fost doar o înțelegere între Londra și Dublin. A implicat toate formațiunile din nord, desigur, dar totul a fost înrădăcinat în apartenența la EU și în strânsa colaborare cu Statele Unite” (Farrands 2021). Secesiunea Țării Galilor este și mai puțin probabilă decât în cazul Irlandei de Nord și Scoției, din motive economice dar mai ales culturale: societatea galeză profund divizată pe partea culturală și nu există un numitor comun pentru a contura o identitate proprie în raport cu cea a Regatului Unit.

În Scoția, politicienii au făcut eforturi pentru un al doilea referendum pentru independență în urma votului pentru Brexit, dar rezultatele alegerilor din 8 iunie 2017 le-au zădărnicit eforturile. Partidul Național Scoțian (SNP) a pierdut 21 de locuri în Parlamentul de la Westminster, iar pe 27 iunie 2017, prim-ministrul scoțian Nicola Sturgeon a declarat că guvernul său de la Holyrood își va „reseta” calendarul privind independența pentru a se concentra pe realizarea unui „Brexit ușor”.

Nicio regiune scoțiană nu a votat să părăsească Uniunea Europeană, potrivit Comisiei Electorale din Regatul Unit, deși unitatea administrativă Moray s-a apropiat de 49,9%. Țara în ansamblu a respins referendumul cu 62,0% la 38,0%. Deoarece Scoția conține doar 8,4% din populația Regatului Unit, votul său pentru a rămâne, împreună cu cel al Irlandei de Nord, care reprezintă doar 2,9% din populația Marii Britanii, a fost mult depășit de sprijinul pentru Brexit în Anglia și Țara Galilor.

Sub aspect economic, Brexit a avut efecte negative imediate, apoi s-a intrat într-o etapă de incertitudine. Consecințele pozitive alternează cu cele negative. Suprapunerea cu imprevizibilul generat de pandemia de COVID-19 a făcut ca estimarea costurilor să fie dificilă, iar „dezbaterile dintre economiști cu privire la Brexit s-au referit rareori la o afectare a creșterii economice și a standardelor de viață, ci mai degrabă cât de mare va fi impactul (Financial Times 2021). Chris Farrands (2021) definește abordarea economică a Brexitului drept „o amestecătură ciudată de politică bugetară neokeynesiană și planificare strategică industrială neofranceză (în special în cazul tehnologiilor avansate). Asta presupune măsuri de austeritate neoliberale și transferarea unor instituții de stat importante în sectorul privat”. Continuă o parte din schimburile comerciale cu Uniunea Europeană, dar la prețuri mai mari, afectând puterea de cumpărare a populației.

În decembrie 2021, cifrele arătau că: „Marea Britanie a evitat „scenariile rezonabile cele mai defavorabile” ale opririi comerțului trans-canal, cu provocări sociale și economice masive; a existat un impact material semnificativ pentru tranzacționarea în ambele sensuri, în special în primele două luni; de la aceste minime, exporturile Marii Britanii s-au redresat în ultimele luni, dar nu pe deplin, iar unele sectoare precum îmbrăcămintea și alimentația se confruntă în continuare cu probleme. Comerțul total între Regatul Unit și UE (în ambele sensuri) a ratat o revenire globală în 2021 și a rămas la nivelurile foarte scăzute ale pandemiei din 2020; comerțul cu Republica Irlanda a scăzut din Marea Britanie, a crescut din Irlanda de Nord” (BBC 2021). Abia acum, la un an după părăsirea oficială a Uniunii Europene și la 6 ani după referendum, efectele asupra economiei încep să devină vizibile.

Pe plan social, Brexit a acționat ca un adevărat seism, aducând la suprafață diviziuni între autohtoni și imigranți. Încă dinainte de anul 2016, Marea Britanie era confruntată cu un aflux masiv de imigranți din Uniunea Europeană dar și din regiuni extra-europene. Potrivit lui Farrands, „Brexitul a dus la promovarea unui conservatorism social care este în mod feroce împotriva imigranților și străinilor de orice fel, precum și împotriva anumitor reforme sociale, acceptând în același timp schimbări în ceea ce privește acceptarea unor libertăți sexuale și a unui comportament online pe care guvernele anterioare, de orice orientare, nu le-ar fi aprobat. Ce s-a schimbat este coeziunea socială”, care a scăzut. Brexit a fost un catalizator pentru atitudinile rasiste și xenofobe, discriminarea socială devenind tot mai prezentă. Este totuși de așteptat ca astfel de efecte să se diminueze în timp.

Situația imigranților a declanșat confruntări între instituțiile puterii. Parlamentul Marii Britanii s-a luptat pentru drepturile cetățenilor UE de a rămâne în Regatul Unit după Brexit, difuzând public diviziunile interne cu privire la migrație. În urma referendumului și a demisiei lui David Cameron, guvernul May a concluzionat că are dreptul, în temeiul „prerogativei regale”, să declanșeze articolul 50 din Tratatul de la Lisabona și să înceapă singur procesul formal de retragere (Investopedia 2021). Curtea Supremă a Marii Britanii a intervenit, hotărând că Parlamentul trebuie să autorizeze măsura, iar Camera Lorzilor a modificat proiectul de lege pentru a garanta drepturile rezidenților născuți în UE. Camera Comunelor – care avea o majoritate conservatoare la acea vreme – a anulat însă amendamentul, iar proiectul de lege neamendat a devenit lege pe 16 martie 2017 (Ibidem).

Oponenții conservatori ai amendamentului au susținut că garanțiile unilaterale au erodat poziția de negociere a Marii Britanii, în timp ce susținătorii acestuia au replicat că cetățenii UE nu ar trebui folosiți ca „monede de schimb”. Au fost prezentate și argumente economice: în timp ce o treime dintre expații britanici din Europa sunt pensionari, imigranții din UE au șanse mai mari de a lucra decât britanicii nativi. Acest fapt sugerează că imigranții din Uniune contribuie mai mult la economie decât omologii lor din Marea Britanie; apoi, din nou, susținătorii „Leave” interpretează aceste date ca indicând concurența străină pentru locuri de muncă limitate în Marea Britanie (Ibidem).

Relațiile dintre Regatul Unit și Uniunea Europeană trebuie să se normalizeze, în caz contrar fiind afectată stabilitatea politică pe continent. Ambele părți ar trebui să aleagă opțiunea „win – win”. Identificarea unor puncte comune de abordare a Brexitului este una dintre soluții pentru ca legăturile diplomatice pe termen lung să nu aibă de suferit, însă „măsura în care UE și Regatul Unit împărtășesc de fapt aceleași provocări geopolitice și geo-economice a fost o absență notabilă” de la discuțiile dintre părți.

În ce privește Uniunea Europeană, aceasta se află într-un declin accentuat, provocat de succesiunea de crize după 2008, o „furtună perfectă” ale cărei consecințe se resimt asupra procesului de integrare a țărilor membre. UE a pierdut un stat membru și acum se stabilește un precedent pentru modul de rezolvare pentru statele membre,  a obligațiilor impuse de aderare, în timp ce a fost stabilit un nou stil de relație comercială a UE cu un stat vecin, unul care nu se bazează pe ambiția unei integrări mai strânse cu cadrul de reglementare al pieței unice europene. Relația „în stilul Regatului Unit” poate fi adăugată la lista tot mai mare de modele alternative pentru aderarea la Uniune, alături de relațiile în stil norvegian/SEE, elvețian și ucrainean – Acordul de liber schimb aprofundat și cuprinzător (Chatham House 2021).

Pe de altă parte, „pentru Marea Britanie, Brexitul a declanșat noi fisuri interne, deoarece politica mișcărilor naționaliste din Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord a fost infuzată cu o nouă rațiune de a le facilita redobândirea de statut de membru al Uniunii Europene. Iar guvernul britanic condus de Boris Johnson a fost forțat să accepte că propria piață internă a Regatului Unit nu poate funcționa uniform pe teritoriul său.

Contribuția Marii Britanii la menținerea securității colective europene rămâne o certitudine. Regatul Unit este sincron cu securitatea Europei și are o miză semnificativă în stabilitatea și bunăstarea continuă a pieței unice europene și a monedei euro. Și UE are, de asemenea, un interes covârșitor în succesul „noului său vecin” în ceea ce privește economia Regatului Unit, integritatea politică și coeziunea societății (Chatham House 2021). Marea Britanie se implică activ în procesul de detensionare a crizei diplomatice dintre Rusia și Occident.

Pe termen scurt, britanicii vor să își revină din șocul provocat de părăsirea Uniunii Europene și să păstreze relațiile cu partenerii continentali la stadiul din prezent. Schimbări substanțiale în politica externă față de UE nu sunt preconizate. Din acest motiv, viitorul apropiat nu ar trebui să ia forma unui impuls din partea Bruxelles-ului sau a capitalelor statelor membre de a negocia noi acorduri formale pe probleme excluse din acordul comercial și de cooperare, cum ar fi politica externă sau apărarea. Există puțin apetit din partea Regatului Unit pentru noi negocieri în acest moment, având în vedere un imperativ politic intern puternic, de a putea semnala că procesul Brexit s-a încheiat.

Cu toate acestea, un interes reciproc pentru securitatea și stabilitatea reciprocă este evident în setul comun de provocări internaționale, cum ar fi ascensiunea Chinei, schimbările climatice, angajamentul SUA față de ordinea internațională multilaterală, stabilitatea vecinătății Europei și, în special, relațiile viitoare cu Rusia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.