Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 într-o veche familie de boieri, tatăl său deținând câteva funcții importante în zona Fălciu și Galați. După moda vremii, la vârsta de 14 ani, pleacă la studii la Paris, revenind în anul 1837 pentru scurt timp în țară ca apoi să reia studiile în capitala Franței pentru încă doi ani. Acolo, ca mulți alți tineri români cu stare, educați în străinătate, își însușește principii politice moderne privind emanciparea societății unui stat. Deși având o pregătire ofițerească, Cuza alege după terminarea tuturor studiilor să exercite funcții administrative și în domeniul justiției. În anul 1846, în Moldova deja apăruseră instinctele revoluționare pentru realizarea urgentă a unor reforme sociale, în mare parte din cauza regimului lui Mihail Sturdza, bazat pe veșnicele relații feudale inechitabile și abuzatoare.
Vasile Mălinescu, implicat în mișcarea revoluționară de la 1848 redactează un memoriu privitor la regimul lui Sturdza în contextul dorinței acestuia de a rămâne domnitor, caracterizându-l astfel:
“În faptă, speculațiile cele mari și averile cele colosale nu se fac decât la nevoia popoarelor și miseria slabilor. Câți comisari săraci, turci și ruși, viind în Moldova de la 1833 pân’ la 1848, ca să examineze faptele Ocârmuirii Gospodarului, nu s-au întors în țerile lor plini de bani? Oare Gospodarul Moldaviei, Înnălțimea Sa Mihail Grigorie Sturdza Voevod, în administrația sa de 15 ani, n’a sfeterisit casele publice în folosul lui, ca astăzi să fie milionar? El a știut foarte bine a specula sângele și sudoarea nenorociților Moldoveni! Și mai vine încă a concura la ruinarea Moldovei!“
Cuza se implică activ în momentele de la 1848, alături de alte personalități, care cer domnitorului Sturdza demararea reformelor sociale necesare, fiind chiar arestat și exilat. Fugind, ajunge în Transilvania și participă la marea Adunare naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3/15 mai 1848. După mișcarea de la 1848, Poarta otomană, sub suzeranitatea căreia erau Principatele, și Rusia, ca putere protectoare, decid prin Convenția de la Balta Liman să retragă din drepturile de autonomie. Domnitorul este ales pe o perioadă de 7 ani de către turci și confirmat de țarul rus, Adunările Obşteşti sunt înlocuite de Divanuri și se reintroduc Regulamentele Organice. După Războiul Crimeei din 1853-1856, Rusia pierde statutul de putere protectoare a Principatelor Române, acest statut fiind înlocuit de garanția celor 7 mari puteri. Cu această ocazie, se înaintează spre aprobare planul de unire. Dorind unificarea Germaniei și Italiei în jurul lor, Franța, Prusia și Sardinia susțin această idee și chiar Rusia acceptă pentru a avea condiții de pace mai ușoare. Cele care se împotrivesc sunt Turcia (Imperiul Otoman), Austria (Imperiul Habsburgic) și Anglia, concentrată pe interesele comerciale satisfăcute de relația cu turcii.
În 1857, Cuza este numit din nou într-o funcție administrativă și în același timp avansat treptat în cadrul armatei, în vremea domniei lui Nicolae Conachi Vogoride, anti-unionist. Demisionează curând în semn de protest împotriva falsificării de către caimacam, cu sprijinul Austriei şi Turciei, a listelor electorale pentru alegerile în Adunarea ad-hoc a Moldovei, de pe care fuseseră scoși toți cei cu idei de reformă, printre care el însuși. În Țara Românească, pe de altă parte, cei care susțin curentul unionist sunt aleși fără probleme în adunările ad-hoc. Corespondența cu sultanul Porții Otomane este publicată însă la nivel european, devoalând ilegitimitatea alegerilor din Moldova. Franţa, Prusia, Rusia şi Sardinia reacționează și cer anularea acestora, amenințând apoi Imperiul Otoman cu războiul. După discuțiile din 1857 între Franța și Anglia, în Moldova se organizează alte alegeri, la care cei ce susțin Unirea câștigă majoritar. În septembrie același an, la Iași și București, sunt organizate Adunărilor ad-hoc, care decid la acea dată să ceară unirea, dar sub prinț străin. Cele 7 puteri adoptă în urma aflării solicitărilor decizia ca statutul Principatelor să rămână același, să aibă numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei dar cu doi domni aleși pe viață, două guverne, două adunări legislative, două adunări legiuitoare şi două capitale.
La 1/13 octombrie 1858 sunt numiţi câte trei caimacami pentru a pregăti alegerile în Adunările elective, ce vor pecetlui cine vor fii noii domitori în Principate. În Moldova, Cuza are mulți susținători ce îl apreciază pentru implicarea și experiența sa din domeniile administrativ, militar și al justiției. De aceea la 1 octombrie 1858 face parte deja din guvernul Moldovei.
La 5 ianuarie 1859, la Iași, Alexandru Ioan Cuza este ales cu unanimitate de voturi, domn al Moldovei. Delegația care voia să transmită alegerea domnitorului Moldovei la Constantinopol, propune unioniștilor de la București să voteze același domn în Țara Românească. Ideea se lovește de refuzul politicienilor conservatori, care la presiunea populației, la 24 ianuarie, anunță alegerea tot a lui Cuza pentru funcția de domnitor al Principatelor Române.
Unirea de la 1859, este un episod al istoriei moderne care ne demonstrează pe de-o parte că au existat și în trecut contexte cu multe obstacole interne și externe în vederea realizării unui ideal național foarte important, dar pe de altă parte ne transmite dovada că devotamentul, munca, sacrificiul și menținerea principiilor pot să conducă la curajul înfăptuirii unui moment decisiv. Într-o vreme a secolului XIX când conflictele militare erau o amenințare frecventă și Principatele Române nu dispuneau de un avantaj militar, punerea marilor puteri în fața faptului împlinit al unirii, denotă o apărare a intereselor naționale, de către oameni politici dar și de către oameni simpli, din care trebuie să învățăm și să ne însușim.
