Memoria istorică și continuitatea proiectului european sub egida democrației

0
93

„Istorie se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat”, afirma Nicolae Iorga. Un viitor de bun augur, materializat în edificarea unei societăți pașnice și unită în diversitate, cum se dorește a fi Uniunea Europeană, înseamnă păstrarea în memorie a istoriei. Mai exact, a semnificațiilor proiectului de reunificare europeană demarat după finalul celui de-al Doilea Război Mondial.

De la începuturile sale, proiectul de reunificare devenit Uniunea Europeană a avut caracter politic, pentru că numai astfel pot fi integrate comunități cu istorie, cultură și tradiții diferite. Discursul lui Robert Schuman de la 9 mai 1950 („Declarația Schuman”) a rămas în memoria colectivă nu numai pentru că a venit cu soluții realiste de a diminua pe cât posibil consecințele nefaste ale celui de-al Doilea Război Mondial, cât mai ales datorită viziunii sale pragmatice asupra viitorului continentului. Robert Schuman a avansat ideea unei Europe în care conflictele istorice dintre state (Franța și Germania sunt exemplul de bază) să aibă o rezolvare unanim acceptată de părțile implicate. Modelul franco-german a stat la originea proiectului Europei unite, datorită controlului reciproc asupra principalelor resurse economice la vremea respectivă – cărbunele și oțelul ce stăteau la baza producției de armament.

„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă. (…) Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două ţări. (…) Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor”[i], spunea Robert Schuman. Însă, adevărul istoric ne arată că abia după prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, și intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht în 1993, țările Europei Centrale și de Sud-Est au reușit să se conecteze la Uniunea Europeană, pe cale politico-diplomatică, și să adere la aceasta în două „valuri” (2004 și 2007). Motivele aderării sunt însă adaptate la contextul contemporan: dacă Franța și Germania au decis să pună capăt rivalității prin crearea unei Comunități Europene, țările ex-comuniste și-au dorit integrarea în Uniune pentru a progresa socio-economic.

Pentru a deveni ceea ce și-a propus în 1950, actuala Uniune Europeană trebuie să accepte că ordinea politică se întemeiază pe participarea cetățenilor la adoptarea deciziilor. Creșterea scepticismului față de democrația reprezentativă a generat focusarea pe democrația directă. Începută în 1979 prin democrația reprezentativă, odată cu organizarea primelor alegeri europarlamentare directe, relația dintre UE și cetățenii săi este acum tensionată, pe măsură ce vocile naționaliste se aud tot mai intens. Europa este acum la răscruce, supusă confruntării dintre adepții unui etnocentrism și naționalism revanșard și agresiv, și susținătorii unității în diversitate. În definitiv, este o dispută între Europa naționaliștilor și Europa celor care au spirit civic.

Pierre Manent observă cu finețe complexitatea relației dintre democrație și Europa multinațională, în care, alături de națiunile majoritare, conviețuiesc minorități istorice care solicită dreptul la conservarea patrimoniului cultural. Este o polemică intensă pe această temă: „Cei care sunt în primul rând sensibili la legătura strânsă dintre democrație și națiune vor privi ‘construcția Europei’ cu multă neîncredere și teamă: vor avea tendința să vadă în instituțiile europene o mașină oligarhică străină de viața popoarelor europene, privându-le tot mai mult de self-government. Cei care sunt sensibili mai ales la forma antidemocratică și belicoasă pe care a luat-o naționalismul națiunilor europene în secolul XX vor avea tendința de a vedea în faptul național, în special în suveranitatea națională, ultimul obstacol, pe punctul de a fi depășit, în calea înfloririi definitive a democrației europene”[ii]. Astfel se explică „răzvrătirea” unor țări ca Polonia și Ungaria împotriva a ceea ce liderii lor numesc generic „Bruxelles-ul” care s-ar implica fără drept în politica internă a statelor membre UE.

O Uniune Europeană fără asentimentul și suportul cetățenilor nu este democratică. Corpul politic european are nevoie de legitimitate democratică, de încrederea comunității de cetățeni din toate țările membre. Mai mult decât atât, dacă vor cu adevărat să aibă un cuvânt de spus în procesul decizional european, să contribuie la stabilirea agendei publice, națiunile și comunitățile regionale trebuie să pună bazele unei culturi civice de tip european.

Alături de alegerile europarlamentare, Inițiativa Cetățenească Europeană trebuie să devină un instrument pe deplin funcțional, prin care grupurile sociale cu interese comune pot propune proiecte legislative care să fie dezbătute în cadrul Comisiei Europene și să se materializeze în regulamente, directive, decizii.

Însă, fie că vorbim de participare sau reprezentare, ce pot funcționa în complementaritate, consolidarea unei sfere publice europene care să lase deoparte ambițiile naționaliste este un fundament al modelului democratic european. Comunicarea de masă, împreună cu asumarea unei culturi politice de tip european, descurajând naționalismele absurde și protejând patrimoniul cultural și lingvistic, ar putea veni în sprijinul democrației Uniunii. Buna funcționare a democrației europene înseamnă o reechilibrare a puterii politice de care dispun instituțiile, pe de o parte, și cetățenii țărilor membre, pe de altă parte. Mulți dintre cetățeni nu au încredere în Uniunea Europeană, dar în același timp au cunoștințe vagi despre ceea ce este și cum funcționează aceasta. La fel de adevărat este că succesul Uniunii stă în disponibilitatea personalului politic de a accepta corpul social ca partener decizional.

Pentru Uniunea Europeană, semnificația politică a zilei de 9 mai ar putea să nu însemne doar solidaritate sub egida instituțiilor, ci mai ales coalizarea cetățenilor pentru a formula revendicări comune către structurile centrale. Este limpede că autoritatea instituțiilor nu are sens în lipsa unei reacții adecvate din partea factorului social care – de altfel – este destinatar al politicilor publice. Cetățenia europeană nu poate rămâne doar la nivelul formal, ea se poate concretiza prin diversificarea și amplificarea mijloacelor de implicare a fiecărui individ în „viața cetății”.

În caz contrar, indiferența și apatia fiecăruia,  când vine vorba de asumarea implicării civice, au ca efect creșterea puterii discreționare a instituțiilor, până când, puși în fața faptului împlinit al excesului de putere, oamenii vor căuta căi de a schimba establishment-ul. Un regim democratic european în care acționează sfera politică, echilibrată de o societate civilă viguroasă, este de preferat unui regim politic caracterizat de instituții fără legitimitate și de indiferență socială, când oamenii nu participă activ la procesul decizional și intervin doar periodic pentru a-și schimba „stăpânii”. Mai mult ca oricând, pentru a avea democrație,  este nevoie de o cultură civică europeană, la originea căreia să fie memoria istorică.


[i] https://europa.eu/european-union/about-eu/symbols/europe-day_ro

[ii] Pierre Manent, Cum de putem trăi împreună, Ed. Humanitas, București, 2017, p. 114.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.